RECVIEM ALTER EGO |Astorgos| Cap. I |

Se uita piedut in jurul sau, parca nestiind unde se afla, sentimentul disparu insa repede, se afla in aceeasi camera sumbra , cu pereti coscoviti avand culoarea unui sange inchegat. Tavanul era acoperit de panze de paianjeni din centrul caruia ieshea chinuit un bec ce emana o lumina palida si incomoda. Camera era practic goala.

O masa joasa rotunda pe care se puteau distinge urmele unor lovituri puternice, peste care statea aplecat deasupra foilor privindule pierdut… Parca era o fereastra, suficient d mare incat sa vada lumea care si-o crea dar suficient d mica incat sa nu-l vada inhabitantii ei.

Un scaun metalic, greu si ruginit cu un spatar lat, curbat care parka ii cuprindea spatele intr-un mod straniu, retinandu-l parca de la o eventuala dorinta de a se ridica.

O oglinda mare atarna p peretele din fata lui. Ciobita la colturile d sus, statea inclinata intr-un unghi nesigur… parca in orice moment ar fi putut sa cada , spargandu-se. Oglinda era pusa acolo cu un scop, daca era sa ridice capul cand devenea insuportabila pozitia d scris, se vedea in acea oglinda … revoltat de ceea ce vede avea sa vada, cobora din nou privirea catre foi, de fiecare data mai determinat, mai revoltat. O alta solutie ar fi fost sa se uite in sus… dar si asta ii era greu. Tavanul era impanzit cu adjectivele lumii celeilalte… cea reala, pe care el o renega si o substituia. Erau scrise cu un negru perfect, puse foarte aproape, incat abia se mai vedea albul murdar al tavanului. Uneori cand le privea avea impresia ca va fi tras in neant..

Era captiv aici, intre cei 4 pereti constrictori. Si-ar fi dorit sa cada unul … sa vada ce era de partea celalta…insa doar sa vada … ca nu ar fi avut curajul sa treaca prin usa nou deschisa… Pentru el era un chin groaznic pana si schimbarea cernelii din stilou. Ii era frica si se panica la gandul ca nu va fi de acelasi negru perfect. Pentru el cuvintrele legate in fraze reprezintau venele sufletului. El asta facea , isi transpunea existenta pe foi , cuvintele nu aveau sa moara niciodata… dar daca foile se pierd sau nu le va citi nimeni… Si atunci vedea cum in urma penelului… cerneala se usuca intr-un negru palid, mat… ca scrisul p o piatra funerara…

Deodata scoase un zvacnet chinuit shi tranti un pumn in masa. De aici urmele… Cu cealalta apasa pe piept… Inima ! Vrea sa se ridice. Nu poate. Durerea e prea mare. Incepu sa maseze, constient ca nu are nici un efect… Incepu sa hiperventileze…

Stranse ochii ca atunci cand ai ceva cumplit in fata si nu vrei sa vezi. Ii stranse atat d tare… Cuprinse scaunul puternic, pe maini se distingeau venele ce cresteau din ce in ce mai mult… pulsau din ce in ce mai tare, capatau o culoare tot mai sinistra. Greu, si parca sudat de podea, abia il urni. Cuprinse marginea mesei, se ridica incet… Totul se invarte, se clatina, peretii parca vor sa-l apuce, sa-t tranteasca jos, podeaua parca ii zambeste nerabdator, malefic… asteapta. In urechi incepu sa auda escaland intru-un tempo alert bataile din ce in ce mai puternice ale inimii.

Se intoarse spre geam, deshise ochii si-l vazu. Scaldat in lumina alba, pura, inocenta. Deodata liniste surda.

-- “Astorgossss ! “

Se prabuseste violent.

Iata si primul capitol...
By me :)